E incredibil de actual ce scria George Orwell în articolul din 1940, reprodus în carte, despre tendinţa generală de a crede că trecutul este mereu mai bogat în evenimente decât prezentul. Iar percepţia Primului Război Mondial (care începuse pe când el avea 11 ani) este mult mai puţin dramatică decât cea a scufundării Titanicului din raţiuni evident subiective, însă nu mai puţin reale. Abia câţiva ani mai târziu începe să înţeleagă că mutarea din când în când a firului de mătase roşie, dispus în zig-zag cu pioneze pe harta Frontului de Vest din sala de clasă însemna o piramidă de cadavre pe adevărata hartă a războiului.  

De altfel mai are câteva observaţii legate de şcoală şi de copilărie, spre exemplu scrie despre diferenţele dintre sistemul educaţional din vremea sa şi cel care se pusese deja în funcţiune în anul 1947. Internatul în care şi-a petrecut anii de şcoală este descris ca un loc al pierderii de timp şi bani şi încă un instrument de tortură al copiilor veşnic înfometaţi şi aflaţi la cheremul aberaţiilor profesorilor – toate acestea în numele disciplinei. Concluzia este că dacă aş fi nevoită să renunţ la cele 30 de ţigări despre care spuneam la început - ca să recitesc cartea - aş face-o fără să stau pe gânduri.

Frumuseţea filmului stă în firesc şi spontaneitate, în vecina care strigă de peste gard după pisica Narcisa, în chipurile bolnavilor înghesuite la fereastra salonului ca să urmărească un cortegiu funerar, în cârdul de copii care se oferă să care bicicleta superstarului medical al oraşului şi în multe alte astfel de momente şi gesturi mărunte. Camera lui Florin Mihăilescu nu caută un stil aparte ci doar se mulează pe firul poveştii, cu travelling-uri agitate pe holurile spitalului atunci când e cazul, unghiuri bizare din tavan când personajele se lasă pe mâna sorţii sau prim-planuri pe feţe transpirate încadrate în perna de spital când e nevoie de un pic de tensiune. 

Nu ştiu cât de realist e finalul fericit, dar Alexandru Tatos reuşeşte să îl integreze extrem de bine într-un film onest, fără compromisuri, care stă în picioare şi peste ani. Fără să fie o capodoperă, Mere roşii e mai degrabă un antrenament pentru prospeţimea, umorul şi singurătatea din mult mai personalul Secvenţe – cu un scenariu scris chiar de Tatos – şi în acelaşi timp un must see pentru orice fan al filmului românesc!

Considerată ca fiind una dintre cele mai controversate cărţi ale anilor 2000 – Viaţa sexuală a Catherinei M, este despre viaţa sexuală reală a directoarei revistei Art Press, Catherine Millet. A fost vândută în 400 de mii de exemplare în primul an de apariţie, în Franţa 2001 şi a fost subiectul a nenumărate dezbateri. Deşi a scris despre numeroasele experienţe sexuale pe care le-a avut, cu lux de amănunte - criticul de artă nu are atributele unei dive porno, nu are un corp extraordinar şi nu o interesează lenjeriile fine şi sexy sau jucăriile porno. Cartea este alcătuită dintr-o serie întreagă de dezvăluiri, scene picante de la cele de masturbare din copilărie până la partidele de sex în grup de la maturitate. Cu foarte multe amănunte. Scandalos de multe, luând în considerare că actele sexuale descrise nu sunt ficţiuni.

Dezbaterile din jurul cărţii au avut majoritatea aceeaşi temă centrală – a fost sau n-a fost vorba de pornografie în paginile acesteia? Ediţia americană a revistei Vogue a spus că da, cu siguranţă e vorba de pornografie, criticul literar american Edmund White a considerat că nu. În Franţa însă problema a căpătat noi dimensiuni – poate fi un roman sexual considerat un manifest politic, un protest feminist? Ea a declarat însă că a scris cartea în speranţa de a reintroduce idea de complexitate într-un domeniu în care teoriile despre natura libertăţii sexuale, majoritatea dezvoltate de către bărbaţi, au devenit din ce în ce mai simpliste.

Millet este căsătorită cu Jacques Henric, un poet şi prozator francez care a scris şi el un roman despre viaţa lor împreună. Romanul său însă nu a avut atât de mult succes ca al soţiei sale – adică sute de mii de exemplare vândute - dar cu toate acestea el n-a fost deranjat. A vândut totuşi 40 de mii de exemplare – e bine, e mulţumit, el este scriitor, e obişnuit să vândă cel mult 4 mii de cărţi – declarase Catherine într-un interviu.

Pe Norman Manea l-am cunoscut mai întâi prin scrierile sale. Mi-l imaginam un soldat veşnic cu arma în cătare, un strateg care face planuri de atac, un om aflat mereu pe baricade. Cumva aşa şi este, dată fiindu-i copilăria petrecută în lagărul din Transnistria, unde a fost deportat împreună cu familia pe când era doar un puşti. În fapt, am cunoscut un om sensibil la viaţă, un om care caută frumosul şi liniştea, fără a uita totuşi că are răni de vindecat.  

Discursul de la Iaşi a fost o evocare a unui om drag lui Norman Manea, cu care s-a întâlnit prin intermediul unor scrieri pe care le-a regăsit în Buenos Aires. În aula celei mai vechi universităţi din ţară, scritorul român l-a evocat pe poetul ieşean Benjanim Fondane (Barbu Fundoianu, pe numele său moldav), un om de litere evreu al cărui nume a făcut înconjurul lumii. Victimă a lagărului din Auschwitz, Benjamin Fondane a lăsat în urmă o operă de referinţă, din care Norman Manea a adus în prezent , la Iaşi, multe fragmente.  

Holocaustul şi nedreptăţile unui război cu grave consecinţe pentru evrei a fost un punct important al discursului, un subiect pe care îl regăsim în multe dintre volumele sale. Nu poţi uita că ai trăit, nu poţi ignora cât de greu ai trăit şi nu poţi trece traumele într-un clasor cu stampe colorate. Totul face parte din viaţă, şi bucuriile, şi tristeţile.  

Norman Manea a mărturisit că s-a regăsit în cuvânt, în literă, în construcţia literară, în românism, care l-au ajutat să meargă mai departe şi să-şi împlinească opera. Unele dintre cele mai frumoase pagini dedicate literaturii şi, explicit, limbii române se găsesc în textul care rememorează momentul de răscruce în evoluţia spirituală a scriitorului, evocat de multe ori ca prim-contact esenţial, iniţiatic, cu cartea. “Literatura începe cu un secret”, spune Saul Bellow. Cartea primită la împlinirea vârstei de nouă ani, după repatrierea salvatoare, va însemna mai mult decât familiarizarea cu lumea basmelor româneşti sau cu lumea poveştilor lui Creangă, va fi secretul lui Norman Manea intrea lui în marea literatură.  

“Mă simt aproape de Moldova şi de oamenii ei, de toţi românii. Eu sunt scriitor român, chiar dacă viaţa m-a dus departe. Îi port cu mine pe Ion Creangă şi pe Mihai Eminescu. Suntem aproape o fiinţă”, a spus scriitorul.

Poate părea o exagerare să spui că munca de-o viaţă a unui regizor cum a fost Bergman încape între două coperte. Dar acest album nu e departe şi citindu-l simţi că singurul lucru care-i lipseşte acestei cărţi sunt DVD-urile. Drept bonus însă, conţine 110 minute de imagini documentare rare: de pe platourile de filmare, din culisele „Sonatei de toamnă” (1978) şi un interviu realizat cu Bergman după ultimul său film, în care discută despre viaţă.    

În 2007, înainte de a muri, Bergman le-a dat acces complet la arhivele sale editorilor de la TASCHEN, care au avut ocazia să analizeze interviuri şi texte care n-au fost publicate niciodată în afara Suediei. Din 1957, după „A şaptea pecete” şi „Fragii sălbatici”, cineastul a devenit unul dintre starurile de pe scena internaţională a filmului. De-a lungul unei cariere de 60 de ani a scris, produs şi regizat pelicule care definesc modul în care se văd oamenii şi cum interacţionează cu cei pe care-i iubesc. Albumul e împărţit în 7 perioade care pivotează fiecare în jurul a 6 filme devenite cult. Fiecare dintre pelicule e prezentată prin intermediul textelor critice, a fotografiilor din faţa şi din spatele camerelor, fiind atent disecată. Informaţiile abundente ar trebui să le permită atât novicilor, neinstruiţi în legătură cu temele lui Bergman, cât şi cinefililor care apreciază doar aspectul intelectual al filmelor semnate Ingmar Bergman să îl reconsidere. Era un geniu estetic autentic şi, mai ales, unul dintre cei mai mari autori fantastici din istorie. Asta pentru că puţini regizori reuşesc la fel de convingător să te facă să plonjezi în abisul terorii, să-ţi identifici şi confrunţi angoasele existenţiale. Întocmai precum copilul care priveşte moartea în faţă în „Fanny şi Alexander”, şi Bergman ştia că atât magia, cât şi angoasa sunt părţi ale aceleiaşi lumi, care ne înconjoară zilnic, una care nu are nevoie de creaturi fantastice pentru a fascina: necunoscutul cotidian.      

Nici nu-ţi dai seama când pătrunzi în universul lui, pe bună dreptate puţin intimidat de amploarea subiectului, de intimitatea unui om pentru care viaţa şi arta erau indestructibil legate. Pe lângă proiectele concretizate, carte dezvăluie însă şi o mulţime de planuri regizorale deloc plauzibile pentru cine-i cunoaşte opera: Bergman regizându-l pe „regele Calypso”, cântăreţul Harry Belafonte, într-un film despre viaţa lui Aleksandr Puşkin sau reinventând fabula lui Camus, „Căderea”, cu Cary Grant în rol principal. Pe alocuri, volumul de dimensiuni XL cu care TASCHEN şi-a obişnuit deja cititorii pare să fie un ultim tribut adus maestrului şi artei sale. Iar dacă asta s-a şi vrut, e un mod extrem de elegant de a-l omagia pe Bergman, care n-ar putea lăsa indiferent niciun admirator al artei sale.  

Puteţi comanda acest album printr-un email la pr@diverta.net

„În Ţara lui Dumnezeu e o poveste între două lumi. Două continente, două rase, două moduri de gândire şi de simţire, două copilării, două moduri de a face politică... Dar şi două feluri de întâlnire cu lumea largă: din afară, prin politică, evenimente şi geografie, şi dinlăuntru, prin emoţie, fineţe sufletească şi inocenţă.” (Andrei Şerban)  

Tatiana Niculescu Bran a absolvit Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti şi Institutul European de Jurnalism de la Bruxelles. Între 1995 şi 2004 a fost redactor la Radio BBC World Service, secţia română de la Londra. Între 2004 şi 2008 a condus biroul BBC World Service de la Bucureşti. În 2006, a publicat primul roman non-fiction din literatura română, “Spovedanie la Tanacu”, urmat, în 2007, de “Cartea Judecătorilor”. Cele două romane, în dramatizarea autoarei, au devenit piesă de teatru. “Spovedanie la Tanacu” a avut premiera la New York în 2007, în regia lui Andrei Şerban. “Spovedanie la Tanacu” a inspirat de asemenea filmul “După dealuri” (Beyond the Hills), în regia lui Cristian Mungiu.

Zece actori intraţi deja în lumea teatrului vor primi aşadar întăriri din partea a doi debutanţi, toţi urmând să fie promovaţi la TIFF prin broşuri, fotografii şi workshopuri la care vor interacţiona cu publicul şi cu oamenii de film. Promovarea va fi cu siguranţă de bun augur dacă luăm în calcul câteva dintre numele celor invitaţi: Jan Harlan, unul dintre producătorii executivi ai filmelor lui Stanley Kubrick, actriţele Geraldine Chaplin şi Mari Törőcsik, regizorul Claude Lelouch, precum şi actori şi regizori români „cu greutate”.  

Să-i (re)cunoaştem aşadar pe cei 12.    

CRISTIAN BALINT. Născut în 1978 la Hunedoara, Cristian a început drumul spre actorie cu un prim pas... în cibernetică. După ce a absolvit facultatea de profil din cadrul ASE Bucureşti şi a cochetat timp de doi ani cu televiziunea, l-a cunoscut pe regizorul de teatru Cătălin Naum. Acesta l-a distribuit în câteva piese jucate în mansarda Casei de Cultură a Studenţilor Bucureşti, în cadrul proiectului Teatrul Pod. A jucat, printre altele, în piesele Hamlet, Manuscrisul pierdut şi Zoostory, ca în 2004 să fie admis la UNATC. A avut roluri episodice în Tinereţe fără tinereţe al lui Francis Ford Coppola sau Visul lui Adalbert, de Gabriel Achim, precum şi în scurtmetraje.  

ANIKÓ PETHŐ. S-a născut la Sfântu Gheorghe în 1985 şi a studiat actoria la Cluj, oraş în care este în prezent actriţă la Teatrul Maghiar. A absolvit facultatea în 2007 şi în acelaşi an a intepretat rolul care îi este cel mai drag, cel al Soniei din spectacolul Unchiul Vania, în regia lui Andrei Şerban, fiind nominalizată pentru acest rol la categoria Debut a Premiilor UNITER. A mai jucat în spectacole precum Demonii, în regia lui István Albu, Strigăte şi şoapte, regizat de Andrei Şerban, Măsură pentru măsură sub amprenta lui Matthias Langhoff sau Domnişoara Julie, regizat de Felix Alexa.    

LARI GIORGESCU. Are 25 de ani, s-a născut la Craiova şi a absolvit UNATC în 2008. A fost nominalizat la Premiul pentru Cel mai bun actor în cadrul Galei Absolvenţilor şi a primit premiul „Maria Filotti” la Gala Tânărului Actor HOP, ca şi trei premii de interpretare la Festivalul Pledez pentru tine(ri) de la Piatra Neamţ în 2008 şi la Gala Star de la Bacău în 2011 pentru spectacolul L-V: 8-16. Debutul său pe scena Teatrului de Comedie a fost în piesa Ioana şi Focul, în regia Cătălinei Buzoianu, tot la Teatrul de Comedie având şi primul său rol titular, în piesa Leonce şi Lena, regizată de Horaţiu Mălaele.    

ELENA POPA. În vârstă de 34 de ani, Elena a studiat actoria la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj, la clasa actorului Marius Bodochi. În prezent este actriţă la Teatrul Andrei Mureşanu din Sfântu Gheorghe, lucrând în trecut şi la Teatrul Toma Caragiu din Ploieşti. A fost nominalizată de două ori la Premiile UNITER: în 2004, pentru cea mai bună actriţă în rol principal cu rolul Dora din Nevrozele sexuale ale părinţilor noştri, în regia lui Radu Afrim, şi în 2006 pentru cea mai bună actriţă în rol secundar cu rolul din Plastilina, tot în regia lui Afrim. A jucat în scurtmetrajele Aşteptând zorile de Mihai Sofronea şi Europolis de Corneliu Gheorghiţă.    

MARIA OBRETIN. Vine din Călăraşi, unde s-a născut în 1978, fiind absolventă a UNATC Bucureşti în 2003. A făcut masteratul la clasa actorului Adrian Pintea şi a jucat pe scenele unor teatre independente şi de stat, precumAct, Bulandra, Teatrul Foarte Mic sau Teatrul de Comedie. A fondat, împreună cu alţi colegi de generaţie, teatrul Desant, primul teatru bucureştean "din scara blocului”. În prezent îşi împrumută vocea pentru filme de animaţie produse de Disney.    

CRISTIAN GROSU. Născut în 1981 la Iaşi, a studiat actoria la Universitatea Babeş-Bolyai, unde este în prezent asistent universitar. A primit premiul UNITER pentru debut în 2007 cu rolul din spectacolul Purificare. A apărut în scurtmetrajul Beţişoare Rock’n’Roll de Cristian Pascariu şi în filmul Amintiri din Epoca de Aur, în regia lui Cristian Mungiu. Frecventează cursurile de vară ale Academiei Athanor din Germania, organizate de regizorul David Esrig.    

RALUCA VERMEŞAN. Născută la Iaşi în 1986, Raluca a absolvit Secţia Actorie a Universităţii „Hyperion” din Bucureşti în 2008, la clasa profesorilor Eusebiu Ştefănescu şi Rodica Mandache, urmând apoi cursurile masteratului de teatrologie, management şi marketing cultural din cadrul UNATC Bucureşti. A obţinut două Premii pentru cea mai bună actriţă în rol principal în 2011, la Festivalul VedeTeatru de la Buzău şi la Festivalul de Comedie de la Galaţi. Anul acesta a primitPremiul Uniter pentru debut cu rolul Helen din spectacolul XXL (Fat Pig), în regia lui Cristi Juncu.      

CĂTĂLIN BUZOIANU. S-a născut la Timişoara în 1979 şi a studiat actoria la secţia de limbă germană a Facultăţii de Muzică, timp în care a urmat stagii şi la Facultatea de Muzică şi Teatru Bartholdy din Leipzig. A lucrat la Teatrul Naţional şi la Teatrul German de Stat din oraşul natal, iar în prezent este actor liber profesionist. A jucat în piese precum În vizită, regizată de Alexandru Dabija, Boala familiei M în regia lui Radu Afrim sau Mutter Courage şi copiii ei, regizată de Victor Ioan Frunză.  

LUCREŢIA MANDRIC. S-a născut în 1948 şi a devenit actriţa Teatrului Maria Filotti din Brăila în 1972. A jucat pe scenele teatrelor din Botoşani şi Baia Mare, ca din 1990 să fie actriţă a Teatrului Tineretului din Piatra Neamţ. A obţinut Premiul pentru cea mai bună actriţă în rol principal la Festivalul Internaţional de Teatru „Atelier” din Baia Mare în 2010, cu rolul Louise din spectacolul Herr Paul, în regia lui Radu Afrim.    

OLGA TÖRÖK. S-a născut la Satu Mare în 1985 şi a studiat actoria la Universitatea de Vest din Timişoara, pe care a absolvit-o în 2008. Lucrează în prezent la Teatrul German din acelaşi oraş, teatru pe scena căruia a şi debutat în 2007, în piesa Kätchen din Heilbronn de Heinrich von Kleist. În toamna lui 2008, a evoluat pe scena Teatrului Municipal din Brunico, Italia, în coproducţia Oameni dragi, în regia lui Claus Tröger. A jucat în filmele experimentale Weak Triptych, ReBirth şi Graniţa, produse de artistul video Andrei Jecza.      

Cei doi actori debutanţi care vor participa anul acesta la TIFF sunt Mădălina Ciotea şi Vlad Bălan. Mădălina a absolvit Facultatea de Teatru şi Televiziune a Universităţii Babeş-Bolyai în 2011 şi este angajată a Teatrului Anton Pann din Râmnicu Vâlcea, în timp ce Vlad este elev al Colegiului Naţional Mihai Viteazul din Bucureşti şi a urmat Şcoala de Actorie de Film a lui Dragoş Bucur, Alexandru Papadopol şi Dorian Boguţă. A jucat în spectacolul Dragă Elena Sergheevna, regizat de Alexandru Mâzgăreanu şi a participat la festivaluri de teatru în ţară şi în străinătate.

Ca o primă recunoaştere a talentului său, Jean Gabin a primit foarte multe oferte de la Hollywood, dar le-a refuzat. Momentul ocupării Franţei de către nazişti l-a determinat să accepte oferta cineaştilor americani şi a plecat la Hollywood, împreună cu Renoir şi Julien Duvivier. America i-a adus şi o relaţie plină de dragoste cu actriţa Marlene Dietrich, alături de care a încercat în zadar să joace în filme. Personalitate puternică şi cu un ego gonflabil, Jean Gabin şi-a atras în scurt timp ostilitatea studiourilor de film americane, ceea ce l-a ţinut departe de multe roluri. L-a acceptat, din proprie voinţă, pe cel al soldatului, el înrolându-se ca voluntar în armată. Meritele sale pe câmpul de luptă i-au adus Medalia Militară şi Crucea de Război în urma campaniei din Africa de Nord, unde a luptat în Forţele Libere Franceze conduse de Generalul de Gaulle. Jean Gabin a fost alături de De Gaulle când generalul a intrat triumfător în Parisul eliberat, unde actorul era aşteptat de marea sa dragoste, Marlene Dietrich.

Eroul din Africa de Nord a revenit pe ecrane alături de Marlene Dietrich în „Martin Roumagnac”, dar pelicula nu a avut succesul scontat, iar în scurt timp cei doi s-au despărţit. Orgoliile l-au ţinut pe Jean Gabin departe de scenă, iar firea sa dificilă l-a adus în pragul unei eşec financiar de proporţii. Cu toate acestea, rolul principal din producţia „Au-Dela Des Grilles” i-a adus Premiul Oscar pentru cel mai bun film străin. Succesul a fost urmat de roluri mediocre, iar relansarea a venit în 1954, cu rolul din „Touchez pas au grisbi”. În următorii ani a jucat în peste 50 de filme, multe pentru casa de producţie pe care a înfiinţat-o cu Fernandel. Foarte apreciate i-au fost rolurile comisarului Maigret, care au adus mai aproape de spectatori romanele lui George Simenon, însă consacrarea i-a adus-o prestaţia din „Mizerabilii”. Viaţa lui Jean Valjean trăită de Jean Gabin este o translaţie egalată de puţine producţii ulterioare.

Ce-am mai putea spune despre un mare actor decorat cu Legiunea de Onoare? Că i-a plăcut arta? Că a iubit publicul? Că, în ciuda orgoliilor sale, talentul său încă mai stârneşte valuri de aplauze?

Cercetătorii Geoff Kaufman si Lisa Libby erau conştienţi că atunci când oamenii citesc ficţiune, au tendinţa de a trăi şi ei, indirect, prin acţiunile personajului, ceea ce duce şi la un efort de a-i înţelege trăirile şi raţionamentele. Procesul se numeşte “experience-taking” (acumularea de cunoaştere), însă oamenii de ştiinţă au descoperit că poate duce la schimbări şi în viaţa reală a cititorilor. Nu este însă clar şi cât timp durează aceste efecte şi dacă o carte citită în adolescenţă poate să lase o impresie atât de puternică, încât să se facă simţită şi la maturitate. “Dacă ai o conexiune puternică cu unul dintre personaje, impactul poate fi unul de durată. Poţi fi inspirat să reciteşti cartea, iar astfel se întăreşte şi efectul pe care-l are în timp asupra personalităţii”, susţine Kaufman, care a analizat reacţiile a 500 de voluntari înscrişi pentru acest studiu.  

Nu vă gândiţi însă că totul e arbitrar: cel mai mult contează în ce moment anume al lecturii cititorul află care sunt caracteristicile personajului. Dacă totul e dezvăluit la început, atunci se poate isca o prăpastie între cei doi. De exemplu, atunci când cititorii au aflat de la început despre un personaj că ar fi homosexual, nu mai erau dispuşi să se identifice cu el. În altă situaţie, în care cititorii care s-au identificat cu un personaj fictiv care a depăşit multe obstacole pentru a putea să voteze, erau ei înşişi dispuşi să voteze în cadrul unor alegeri reale, în comparaţie cu cei care-au citit alte romane.    

Dar la fel de mult contează şi mediul în care este făcută lectura unui roman. Voluntarii care au citit într-o cameră ai cărei pereţi erau acoperiţi cu oglinzi au fost mai puţin afectaţi de acest fenomen, putându-şi oglindi propria persoană în orice moment.   Dacă oamenii pot fi făcuţi să se identifice cu anumite personaje, atunci experienţa, fie ea şi fictivă, ar însemnă că-şi lărgesc orizonturile şi ar putea fi capabili să se raporteze altfel la categorii de oameni pe care nu le-ar fi putut cunoaşte în afara cărţilor. Evident, această “acumulare de cunoaştere” ar putea avea implicaţii psihologice puternice şi de durată.  

Povestea începe într-o dimineaţă în care Christine se trezeşte lângă un bărbat pe care, zice ea, nu îl cunoaşte. Dar ce-i mai grav este că se trezeşte în trupul unei femei cu vreo douăzeci de ani mai bătrână. “Chipul care se uită la mine nu este al meu. Părul nu are niciun pic de volum şi este tuns mult mai scurt decât îl port eu, pielea obrajilor şi cea de sub bărbie atârnă, buzele sunt subţiri, iar colţurile gurii sunt coborâte. Deschid gura şi scot un icnet mut -- dacă nu m-aş controla, s-ar transforma într-un ţipăt de spaimă -, apoi văd ochii din oglindă. Deşi pielea din jurul lor e ridată, îmi dau seama că sunt ai mei. Persoana din oglindă sunt eu însămi, dar sunt cu douăzeci de ani mai în vârstă. Cu douăzeci şi cinci. Poate cu mai mult”.   

Aşa îşi începe Christine povestea în care, la început, nu se regăseşte. În aceeaşi dimineaţă îşi cunoaşte, aşa cum face zi de zi, ca într-un ritual, şi soţul, pe Ben, un bărbat atent şi care nu conteneşte să-i spună că o iubeşte şi că problemele ei, datorate unui accident de circulaţie petrecut în urmă cu prea mulţi ani, pare-se că nu i-au ştirbit din afecţiune. Naraţiunea evoluează destul de rapid şi în scurt timp facem cunoştinţă cu un alt personaj cheie - doctorul Nash, care va juca un rol foarte important în poveste. El o va ajuta pe Christine să se întoarcă la viaţă printr-un instrument aflat la îndemâna oricui - un jurnal.  

Pentru dr Nash, Christine este un caz care i-ar putea aduce nu numai notorietatea, dar şi înţelegerea deplină a minţii omului. El vrea să desluşească mecanismele memoriei, iar cazul femeii profund amnezice pare a fi provocarea vieţii lui. Urmând sfaturile lui, Christine ţine un jurnal, îşi regăseşte o veche prietenă, apoi află că, de fapt, Ben nu este soţul ei ci un intrus care i-a ascuns mare parte din existenţă. I-a furat inclusiv amintirile despre copilul ei, Adam. Însemnaările de zi cu zi ne dezvoltă o intrigă care culminează cu o confruntare între Christine şi Ben, pe care amintirile din jurnal i-l arată a fi, de fapt, amantul ei din tinereţe - Mike. Şi tot jurnalul şi povestirile lui Claire, prietena ei, îi aduc în memorie fragmente din viaţă şi greşeli pe care le-a plătit scump. În tinereţe, furată de ego şi de dorinşa de independenţă, Christine are un amant, pe Mike, un bărbat care face o obsesie pentru ea. Trăiesc împreună o aventură care se sfârşeşte trist pentru ea. În momentul în care decide să se întoarcă la soţul ei, Mike o atacă, o răneşte, iar Christine ajunge la spital, într-o stare de om primordial. Nu-şi aminteşte nimic iar trăirile au o viaţă mai mică decât a unui organism primitiv, nici măcar douăzeci şi patru ore.  

Transferată într-un azil, în Casa Waring, Christine va fi părăsită de soţ, de adevăratul Ben care decide să-i ofere fiului lor un al viitor. Femeia necredincioasă rămâne în grija personalului medical, iar el şi Adam îşi reîncep viaţa. Între timp, reapare Mike, care, prin minciună, reuşeşte să o scoată pe Christine de sub tutela medicilor. Iar când află că jurnalul i-o va răpi definitiv, reeditează scena nopţii în care ea a vrut să-l părăsească. “În clipa următoare, îmi aduc aminte. Îmi aduc aminte de noaptea aceea, în urmă cu mulţi ani.Eu, în camera asta, stând în picioare exact în acelaşi loc. (…) Mă gândisem la cât de aproape fusesem să-l pierd, la cât de uşurată mă simţeam ştiind că am pus capăt aventurii cu Mike şi la cât de norocoasă eram că Ben şi cu mine ne angajasem pe o nouă traiectorie”.  

Amantul rănit o atacă a doua oară şi încearcă să o ucidă, dar Universul nu mai permite. El moare în incendiul în care spera să o vadă pe ea mistuită, iar Christine ajunge din nou la spital, unde îşi regăseşte o parte din viaţa pierdută, îi regăseşte pe Ben şi pe Adam, prietenii şi oamenii dragi ei. Volumul este un rug pentru minciună şi o ghilotină pentru toţi cei ce fură din iubire. Primită foarte bine de public, cartea a fost vândută în peste 40 de ţări şi a atras atenţia cineaştilor. Drepturile de ecranizare au fost vândute casei de producţie a celebrului regizor Ridley Scott.  

S.J. Watson este medic ORL-ist ca profesie şi scriitor ca pasiune. A descoperit cuvântul scris în timpul curs de creaţie urmat la Faber Academy, în urma căruia a pătruns în tainele scrierii unui roman. Aşa a apărut volumul “Înainte să adorm”, o carte care a cucerit imediat publicul. Dar succesul nu ar fi fost deplin dacă autorul nu ar fi avut armele ascunse ale unui romancier - talent, imaginaţi şi emoţie. Adică, tot ceea ce este necesar pentru o poveste care să placă! Şi să vândă!